Orice artist, fie el bun sau rău, este un om special. De aceea este artist: pentru că are ceva special care-l face potrivit pentru a se expune în fața publicului, exhibiționist sau nu, exprimând în fața tuturor o artă. În cazul de față arta este muzica. Când un artist e slab, el este criticat, dar cine sunt acei ne-artiști care au căderea să arunce piatra? De vină este publicul care nu înțelege actul artistic sau artistul care ratează actul artistic? Citeşte şi: Povestea lui Radu Lupu, romanul care a cucerit New York-ul (The New Yorker)

Publicul este de vină. Întotdeauna. Publicul nu este niciodată suficient de cultivat ca să înțeleagă ceea ce se produce pe scenă. Oricât de educat ar fi el, tot nu este suficient. În fond, publicul stă și ascultă, nu e pe scenă. Ce dovadă mai clară vreți?

Publicul pleacă din sală din cauza producțiilor de operă lipsite de imaginație, ponosite, părând că abandonează arta, condamnată astfel să moară. Soluția? Schimbarea: îi dăm producții moderne, Regietheater. Punem mitraliere în mâinile sacerdoților din Aida, îl facem extraterestru pe Radames. Cum, nu-i place publicului? E idiot. Revenim atunci la pantalonii lui Rigoletto colorați cu un crac de o culoare și celălalt crac de altă culoare și la eterna țăcălie cu clopoței de pe capul bietului bariton care plânge. Cum era pe vremuri. Se plictisește publicul? E idiot.

Cu cât este mai numeros, publicul devine tot mai variat, în primul rând ca educație. Ai patru mii de oameni într-o sală, e imposibil să nu existe măcar 2-3 spectatori, mai ales în România, care să nu calce în străchini, întârziind, îmbrăcându-se neadecvat, foșnind o pungă în timpul celui mai silențios Andante al unui concert pentru pian de Mozart. Ce public idiot! Și ce public generos, în același timp, când a epuizat biletele puse în vânzare cu jumătate de an înainte de spectacol! Ce public cunoscător e acela care a plătit biletele scumpe, în mod direct, și organizarea unui Festival, în mod indirect, prin taxe! Publicul acesta a fost atât de naiv, încât este evident idiot.

Oamenii aceștia, care nu știu nimic despre ce se va cânta… nu știu, poate ar trebui să se găsească o metodă să nu mai fie lăsați în sala de concert. Sau să fie amendați pentru lipsa  de maniere. Să fie amendat publicul pentru că e idiot. Da, același public căruia i se dă ce-i place, pe măsura gusturilor sale proaste, bisuri cu marșuri vieneze, gesturi largi, cochetăria făcutului cu ochiul, complice, „Hai să vă cânt una pe care o știți… idioților”. Normal, suntem idioți cu toții. În afară de cei puțini.

Cei puțini care știu totul, din toate domeniile. Cei puțini care sunt atenți la toate detaliile dintr-o sală de mii de locuri, plină ochi. Cei puțini sunt aceiași care tac atunci când ar trebui să vorbească. Sunt cei care au tăcut cu zecile de ani când ar fi trebuit să strige. Sunt cei care acum admiră în tăcere și într-o civilitate admirabilă, apoi tac, nu se vorbește despre ceea ce ei înțeleg atât de profund. Cei idioți vorbesc, chiar și fără să fie întrebați. Cei puțini care aplaudă ultimii, să nu cumva să aplaude într-un moment nepotrivit. Cei puțini care trăiesc în transă un festival mamut cu zeci și zeci de concerte, la care asistă în stare de levitație, ușor stricată de necivilitatea publicului idiot. Publicul idiot din România care aplaudă orice, fără discernământ, care nu huiduie niciodată pe nimeni, așa cum se obișnuiește în alte locuri supercivilizate, cărora noi n-o să le atingem nivelul de înțelegere și tradiția niciodată. Firește, și cei puțini aplaudă tot și nu huiduie nici ei, dar asta pentru că cei puțini sunt deasupra acestor lucruri. Restul, miile de analfabeți muzicali sunt de vină. Doar sunt idioți, nu?

E într-adevăr îngrozitor de jenant că Sala Palatului nu este plină de 2-3.000 de bărbați îmbrăcați în frac. În loc de asta, avem parte de o mulțime colorată, ignorantă, care încearcă snob să-și mascheze necunoașterea, comportându-se stângaci. Se vede de la o poștă că sunt idioți. Cum adică, dacă au plătit un bilet cu jumătate de an înainte ca să primească apoi altceva în program decât era anunțat, dacă dirijorul este înlocuit în ultima clipă pentru că s-a speriat și el de acest public, oamenii ăștia cred că pot face orice? Cum ar fi să le sune telefonul mobil în timpul slujbei de Paște care tocmai se oficiază pe podiumul de unde vorbea înainte Ceaușescu. Unde s-a mai văzut asta? Cum? La Teatro alla Scala, în timpul unei deschideri de sezon? Nu se poate! Bine, dar acolo e Scala, e alt public. Sau poate tot același public, cine știe, oricum publicul e idiot.

Citeşte şi: Despre uitare şi imaginaţie

Sunt un idiot. Cred că cel mai mare dintre toți. Muncesc de la 9 la 6 cu o pauză de masă și apoi alerg ca prostul să nu întârzii la Festival. Traversez orașul încercând să trec cât mai repede de demonstrația ecologistă care a preluat mesajele Securității anului 1990, „Nu ne vindem țara!”, apoi prin aglomerația specifică sfârșitului unei zile de muncă într-o capitală cu mulți locuitori. Găsesc cu infinită greutate și nervi un loc de parcare. Și azi mi-am lăsat fracul acasă. Asist la concert, încercând cu greu să-mi țin mintea acolo, în sală, la muzică, nu la altceva, deși drumul a fost epic. Apoi, uneori mi se pare că ceea ce se întâmplă pe scenă parcă nu e ceea ce trebuie. Parcă nu e totul perfect, cum a fost aseară Orchestra de Tineret. Dar, desigur, sunt un idiot.

Dacă v-a plăcut articolul, vă invităm să vizitaţi şi pagina DespreOpera (Impresii dintr-o altă lume).