Numele meu nu este important. Important este ca oamenii despre care am scris pe acest blog să ajungă să fie mai cunoscuți decât sunt acum. E un minim pe care mi-l propun. De aceea blogul trebuie să fie cunoscut drept „blogul despre” nu „blogul lui…”

 

Citeşte şi: Despre uitare şi imaginaţie

 

Sunt un om normal și așa am fost mereu, nimic excepțional. Am trăit aproape jumătate din viață în comunism și jumătate în post-comunism. E suficient încât să-mi aduc aminte multe.

În 1984 am trăit asemănător celor din romanul lui Orwell, asemnea celor din generația mea, a celor care au devenit majori în preajma revoluției din 1989.

A existat generația bunicilor, a căror cei mai buni ani au fost înainte de comunism. Această generație a fost zdrobită, a suferit cele mai mari violențe pentru a li se scoate normalitatea din conștiință. Această generație, azi pierdută, a dat cele mai multe victime și a fost terorizată până a înțeles că orice opoziție față de comunism se va pedepsi cu eliminarea fizică.

Generația părinților noștri aproape că nu avea ce să-și amintescă de dinainte de război. Ei au fost educați să supraviețuiască. Să uite ce au văzut acasă drept normalitate. Este generația sacrificată. Nu au numărat atâtea victime fizice, dar au trebuit să-și reprime conștient moralitatea, ca să ne educe pe noi.

Generația mea e cea a unor homunculuși născuți în comunism, perfect adaptați unei societăți totalitare. Incapabilă să discearnă ce înseamnă noțiunile de stat, politică sau morală. Hrănită intelectual prin pâlnia propagandei, ținută în ignoranță în ceea ce privește orice sistem de valori. Este generația căreia filosofia creștină i-a fost înlocuită cu educația materialist-dialectică. Din această perspectivă, generația mea a trăit cu capul sub apă, cu toate simțurile atrofiate, cu vederea slabă, cu auzul înfundat, respirând printr-un tub și hrănită cu rația. Am trăit într-un ghetou comunist cenușiu, fără nici o speranță, nici măcar n-am fost conștienți de ceea ce se întâmpla cu noi.

 Nu am făcut nimic notabil ca opoziție față de PCR. Au fost unii tineri care au făcut-o, spre cinstea lor, și au plătit mereu mult prea scump acele gesturi. Au fost și unii tineri care au fost atrași în sistemul comunist sprijinindu-l, probabil semiconștient, dar spre rușinea lor și răsplătiți cu pătarea conștiinței.

Am fost elev al unui liceu teoretic, din provincie, am învățat bine, am încercat, cu succes, să mă ridic la nivelul așteptărilor părinților mei, o familie de intelectuali cuminți, care încercau să supraviețuiască prin toată acea absurditate.

Am fost ademenit, în acei ani orwellieni, toți niște 1984 și ceva, de județeana UTC printr-o activistă, să mă apropii mai mult de organizația UTC, promițându-se facilitarea accesului într-o tabără de vacanță mai exclusivistă. Am refuzat, fără indignare, fără fiori reci. Probabil că nici nu realizam monstruozitatea pactului. Am refuzat, așa cum refuzi azi să cumperi un ceas furat, oferit la marginea pieței de un șuț, care-ți cere un preț incredibil de bun.

Am participat în aceiași ani 1984, care nu mai avansau niciodată, la o sesiune științifică de comunicări, în care lucrarea mea, care amesteca chimia, matematica și informatica era depășită de un eseu care lăuda contribuția elenei ceaușescu la progresul științific al lumii. Am contestat rezultatul, rezolvat după vreo 2 luni favorabil și am refuzat să merg mai departe în concurs. Am refuzat așa cum refuzi azi o partidă de alba-neagra, pe o stradă lăturalnică, fără indignare, fără teamă. 

Am fugit de la un miting care proslăvea plata datoriei externe, în anul 1984 și ceva, ca să petrec câteva ore cu iubita mea din liceu. Am facut-o ca pe ceva normal. Am refuzat să strig lozinci, fără nici o isterie, fără nici o teamă, așa cum refuzi azi să oprești mașina la semnele făcute de prostituatele de pe marginea drumului.

Am refuzat mereu să învăț la economie politică, la constituție, la învățământ politic, la informare politică, la filosofie. Am refuzat fără să argumentez de ce, nici nu cred că știam de ce. Nu am contestat nimic, nici nu m-am speriat, nici nu am protestat la notele proaste și la amenițările privind nota le purtare din cauza nivelului meu politic scăzut. Am refuzat, la fel cum refuzi azi să te lași înșelat de un joc piramidal, în care ți se promite că ai câștiga de 8 ori mai mult decât ai depus, oricâte laude i s-ar aduce la TV unui asemenea joc. Ironic sau nu, chiar n-am jucat apoi nici un leu la un asemenea joc.

Am avut un atac de panică, la finalul acelui lung 1984 și vreo alți 5 ani, când realegerea lui ceaușescu la congresul 14 era proslăvită la televizor. În mijocul cântării unor coruri patriotice, artistul prezentator oprea totul și sentențios spunea: „La al paisprezecelea congres, ceușescu reales!”. Îndemnul era reluat de întreaga sală din plictisitoarea casă de cultură județeană, pentru a fi reluată de 42 de ori, câte județe erau. A fost prima dată în viață când comunismul m-a îngrozit cu adevărat. A fost clipa în care am scos capul de sub apă.

Am fost speriat de moarte când am fost la înmormântarea unor copii care fugiseră de acasă cu gândul să evadeze din anul acela 1984, care nu se mai termina, și să plece cu o barcă spre Turcia. Au fost prinși și torturați de Securitate, uciși și returnați familiilor în sicrie sigilate. Pe ascuns, părinții lor le-au deschis pentru a vedea unghiile smulse, coastele rupte și multe, multe urme de lovituri, deși cauza oficială a decesului era înecul. Am urmărit îngrozit acea înmormântare a trei tineri, cu ochii în lacrimi, și am scos pentru o secundă capul din apă ca să pot ține minte asta. Ca să nu uit niciodată.

 

Am încercat din răsputeri să evit încorporarea în armată, în anul 1984 +5 și n-am reușit decât să ajung la un batalion disciplinar alături de alți tineri „cu probleme” prin familie (părinți arestați sau rude fugite din țară, ca să dau un exemplu). Când ceaușescu a fugit am izbucnit în plâns pentru că nu credeam că este posibil să scăpăm de el. Am plâns ca la un film dramatic cu happy end. Am fost bătut de ofițerul politic pentru că am dat jos cu baioneta portretul ceaușescului din sala de doctrină militară. Era lipit pe o mare pancartă și sub el, rânjea un alt portret, cel în care i se vedea numai o ureche și din cauza glumelor care se făceau, nu mai era corespunzător ca propagandă. Atunci am strigat, abia atunci am strigat că nu-mi pasă. Că s-a sfârșit totul și că poate să-mi facă ce vrea, nu-mi pasă. Nu știam că zvonurile aduceau părinților mei vestea mincinoasă că aș fi murit.

Am făcut exerciții de îmbarcări și debarcări din camion, cu luarea poziției de tragere, timp de o săptămână, între 16 și 22 decembrie 1984 + 5 ani, cu scopul vădit de a fi folosiți pentru a trage în populație în situația în care dmonstrațiile ar începe și în urbea aceea nenorocită în care se afla unitatea militară. Am crezut că mor de bucurie când ofițerul care ne comanda ne-a strâns pe toți și înjurându-ne îngrozitor, ne-a spus că dacă vede pe vreunul dintre noi, nu că ar executa comanda „Foc!” ci numai dacă ia linia de ochire, ne va împușca personal, acolo, pe loc, indiferent de consecințe. N-am primit niciodată mai bucuros o amenințare. Așa am ajuns să pot trece din 1984 direct în anul 1990. Normal, prin voința unui înger păzitor, care m-a însoțit mereu și care mi-a întors capul de la orice pact faustian atunci când puteam să decid singur, și m-a ridicat din mijlocul situațiilor în care nu puteam decide.

Citeşte şi: Cum mi-am plătit datoria externă

De aceea n-am ajuns membru în CC al UTC. De aceea n-am dat mâna niciodată cu ceaușescu și nu n-am avut ocazia să mă laud cu asta. De aceea numele meu nu este important.

Foto: Descopera.org