În orașul de provincie în care mi-am petrecut copilăria și adolescența, Ceaușescu ajungea destul de rar în vreo vizită oficială. Ajungea mai des incognito, pentru vreo partidă de vânătoare prin pădurile județului. Ca în orice reședință de județ, existau cam două licee considerate mai bune decât celelate, pentru că procentul celor care reușeau să treacă de examenul de admitere la facultate era mai mare. Cei care au terminat liceul în anii ’80 cred că își aduc aminte destul de bine de toate lucrurile astea, alături de practica agricolă, practica „în producție”, informările politice, învățământ politic, economie politică și multe alte unelte de ideologizare de care tinerii UTC-iști probabil că nici nu mai erau conștienți, atât de cât de multe erau. 

 

Nu știu câți s-au gândit la asta, eu unul m-am gândit, că aceia care au absolvit liceul în 1989, având 18-19, ani au ajuns ca în 2008 sau 2009 să fi trăit jumătate din viață în comunism și jumătate în postcomunism. E un exercițiu aritmetic util, care ne poate da multe indicații despre impactul comunismului asupra mentalității oamenilor. 
 
Nu aș putea aprecia câți dintre acești tineri l-au văzut vreodată pe Ceaușescu de la o distanță rezonabilă. Dacă acesta venea într-o astfel de reședință de județ, de obicei ținea un speech pe stadion, unde lumea era adusă și plasată în tribune și pe terenul de fotbal, să deseneze cu pancarte diverse alegorii patriotice sau lozinci, mai puțin „reușite” decât cele din ziua de azi din Coreea de Nord, dar oricum progresele „artistice” erau vizibile de la un an la altul.
 
Un alt motiv pentru care populația unui oraș era dusă încolonată pe stadion era pentru celebrări ale diverselor evenimente importante ale politicii zilelor acelea. Pentru vreun protest organizat împotriva cursei înarmărilor, pentru realegerea lui Ceaușescu la un nou congres al partidului comunist etc.
 
Îmi aduc aminte de o întâmplare din 1989, undeva prin primăvară, cred că luna mai. Țin minte că era numai bine de stat afară îmbrăcat subțire. Eram în clasa a XII-a, ultimul an de liceu.  Și era un miting pe stadion, pentru Ceaușescu. Nu mai țin minte pentru ce aberație. Cred că pentru celebrarea lichidării datoriei externe a României. Tot orașul era mobilizat la mărețul eveniment. Iar elevii de liceu, cu atât mai mult. Îmbrăcați în uniforme, puteam mai ușor să servim drept un fundal de nuanță albastră pentru diverse imagini care se compuneau prin ridicarea unor cartoane colorate distribuite astfel încât să formeze o imagine sau o lozincă. Sau puteam servi în grupuri dreptunghiulare albastre drept diverse motive așa-zis estetice, dispuse după o experimentată concepție, pe un teren de fotbal.
 
Așadar, având în vedere excepționalul eveniment, ne-au scos din școală și ne-au încolonat pe clase. Eu m-am așezat în rând, mai în spate, alături de iubita mea din liceu, special pentru ca diriginta(altfel, o doamnă) să nu ne sâcâie să nu ne mai ținem de mână sau să ne vadă atunci când ne sărutam. 
 
După vreo trei străzi mărșăluite, am ajuns la o intersecție unde ne-am oprit pentru un motiv pe care nu l-am aflat niciodată. Detestam ideea mitingului și cum primăvara se dezlănțuise asupra noastră, am luat-o de mână și am tras-o pe fată după mine cu un pas foarte grăbit, ca să ieșim din coloană. Am apucat-o pe o stradă pe care nu-mi pot explica nici azi de ce mi se părea că ne-am ascunde foarte repede de privirile profesorilor. În realitate, ne-a văzut foarte multă lume și diriginta a și strigat după noi. Ne-am prefăcut că nu auzim și am luat-o la fugă, să nu ne ajungă din urmă vreun maistru trimis să ne aducă înapoi. 
 
Nu ne-am uitat în urmă, ne-am prefăcut că nu auzim nimic. Știam amândoi de ce am fugit de acolo. Pentru că știam că părinții noștri erau și ei convocați fără scăpare la mitingul acela stupid. 
 
Am mers la mine acasă și am făcut dragoste toată după-amiaza, absolut siguri că n-o să ne surprindă nimeni, nici părinții mei, nici vecinii, pentru că toată lumea era ocupată să se bucure oficial de mari cuceriri revoluționare. Iar eu exploram și cuceream muntele lui Venus…
 
Ce mișto a fost! 
 
A doua zi, am fost luați la refec, dar fără mare amploare, pentru că diriginta, o femeie trecută de tinerețe, dar încă frumoasă, fusese văzută de un politruc din tribuna oficială că se amuza și râdea într-o conversație cu un alt profesor. Ce exemplu putea să dea un asemenea comportament elevilor care trebuiau educați în spiritul moralei comuniste? Așa că, pe nedrept, biata profesoară a fost admonestată, prelucrată în ședința BOB, iar cei doi elevi, care fugiseră din formație ca să petreacă niște ore delicioase împreună, n-au mai fost băgați în seamă. 
 
Mama m-a întrebat: „Și unde v-ați dus?” „În parc, ne-am plimbat, chiar nu voiam să merg la prostia aia de miting.” 
 
Ai mei și-au făcut multe griji, că se va interpreta politic și cu rea intenție la școală, iar eu zâmbeam prostește. De fiecare dată când părinții mei mă puneau să le mai povestesc odată ce și cum cu fugitul, nu mă gândeam decât la gemetele de plăcere pe care le scoteam amândoi în același apartament, cu o zi-două înainte. Și la oboseala plăcută de după. Și la sânii ei. Și la ochii ei care se închideau când plăcerea devenea insuportabilă. Și la tremurul epuizat al trupurilor noastre, secătuite, iradiate de senzualitatea celuilalt…
 
Eram puțin speriat, totul era ridicol și în același timp amenințător. Oamenii păreau să-și facă prea multe probleme. Norocul meu era că se concentrau mai mult pe dirigintă decât pe mine. Am scăpat chiar fără nota scăzută la purtare. 
 
Pe de altă parte, îmi aduc aminte încordarea cu care așteptam o veste de la ea, să-mi spună că nici de data asta nu rămăsese însărcinată. Era epoca în care politica demografică făcea ravagii, nici urmă de anticoncepționale, moralitatea era mai falsă ca oricând. Într-o țară în care poziția sexuală oficială era cea a misionarului, iar sexul oral era privit ca o perversiune a unei minți bolnave. Sexul în sine era considerat un păcat, cel al fornicării, precum în ipocriziile catolice în Evul Mediu, tot ce conta era numai reproducerea, multiplicarea omului nou.
 
Apoi, în parc, sărutându-ne pe o bancă mă țin minte, spunându-i ei că detest comunismul. Nu arată bine deloc lumea asta în care trăim. Mă gândeam că o să termin liceul, speram să reușesc să intru la facultate și apoi aș fi fost obligat să plec în armată. Într-un mod inexprimabil atunci, dar foarte clar pentru mine acum, unitatea militară nu se putea asocia cu nimic altceva decât cu un lagăr de exterminare. Lipsea exterminarea fizică, desigur, dar conspectele din cuvântarea tovarășului la congresul PCR nu. Dar asta e altă poveste. 
 
Și îi spuneam, în timp ce o mușcam ușor și erotic de lobul urechii: „Mă fut pe el de comunism. La propriu”.