Şi nu am fi aflat nimic, spun acum cu mâna pe inimă, de n-ar fi fost „Poemele hoţului de tăceri”, ale lui Jenică Drăgan, rostiri apocrife, chinuitoare, îngheţate în propria geneză, închinate, fie lebedei albe, care a fost răstignită „din vina plutirii sale către tărâmuri ce nu-s ca gâtul său lung şi cosiţa-i de cosânzeană”, fie unui „faun bătrân şi şchiop şi mândru şi tot singur”, trecând, că aşa se cuvenea, pe la maternitatea speranţelor, unde femeile, „de o vreme nu mai nasc prunci/ele îndurerate aduc pe lume nişte cruci/din lemn de brad de salcâm sau stejar/răstignind pe dânsele câţiva hoţi de tăceri”.
Citeşte şi: Lecţie de istorie. Europa, pământ românesc
O lume ciudată îşi croieşte drum prin vers, purtând pe scuturi arome perverse, chiar şi pentru sacrul amor; satirul se spovedeşte şi tot el taie virgula de la capăt de rând, spre sângerare, spaimă şi promisiune deşartă, ca să se ştie, până la urmă, că: „te-aş fi iubit tot în felul basarab şi hapsân/ca în Evul în care erau decapitaţi salcâmii”; cuvintele devorează, deopotrivă, rime, verzale şi semnul de exclamare trebuincios la orice strigare, ordinea piere, pentru a lăsa curgerea să fie în voia ei, altfel de cum o ştiam, dar slobodă, logică şi frumoasă, în frumosul ilogic, suprarealist şi mitic, un tot făptuit, oarecum, cumsecade, aproape blajin, dacă nu se aude nici hârşâitul joagărului trecând peste venele sălbătecite ale grumazului; aproape mortal, să nu se ofilească speranţa.
Poezia lui Jenică Drăgan nu este o lectură facilă, şi nici nu se lasă descifrată de oricine; stârneşte, înmoaie colţurile prăfuite ale Moralei, ademeneşte curioşii adulterini, surprinşi în toamna visărilor când îşi făceau propriile rostiri minciunoase, el aducând legat de coama calului său propriul Adevăr, mai dureros ca toate adevărurile care s-au rostit vreodată, iar acest curaj ucigaş îl face să fie Poetul-fiară.
Citeşte şi: Aforisme de înţelepţire tardivă. ÎNTRE ISPITĂ ŞI REMUŞCARE (III)
Cu multă sevă în ele, adâncimi nebănuite şi sensibilităţi greu de acceptat, „Poemele hoţului de tăceri” incită, plac, constituie o lectură de folos pentru orice iubitor de poezie care se respectă.
Ioan T. lazăr